Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

În Monitorul Oficial al României, Partea I, cu nr. 1049 din 27 decembrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 20/2016 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a examinării recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, evidențiindu-se faptul că – „În interpretarea și aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabilește că acordul părților cu privire la alegerea instanței care urmează să soluționeze acțiunea de divorț trebuie să fie exprimat expres”.

Contextul problemei competenței instanțelor

O hotărâre judecătorească care interesează în mod special, mai ales în momentul de față, când se constată o creștere semnificativă a cererilor de desfacere a căsătoriei înregistrate pe rolul instanțelor de judecată, care presupun diferite particularități din ce în ce mai variate și prima problemă cu care se confruntă justițiabilul vizează, competența instanțelor de judecată, adică care instanță de judecată are dreptul să judece cererea de divorț.

Competența instanțelor în cazul cererilor de divorț

Conținutul articolului 915 aliniatul 2 din cadrul Codului de procedură civilă, care a făcut obiectul interpretării instanței supreme, are următorul conținut: „dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului București”.

Reglementarea competenței în cazul cererilor de divorț

Conform procedurii reglementate de Codul de procedură civilă, în materia cererilor de divorț, competența instanțelor de judecată este dată de ultimul domiciliu comun al celor doi soți, mai precis este competentă să soluționeze o cerere de divorț, judecătoria în a cărei circumscripție se află ultimul domiciliu comun al celor doi soți. În măsura în care cei doi soți nu mai locuiesc în circumscripția judecătoriei de la ultimul domiciliu comun, competentă să soluționeze litigiul este judecătoria în circumscripția căreia își are locuința pârâtul, iar când pârâtul nu are locuința în țară și instanțele române sunt competente internațional, este competentă judecătoria în circumscripția căreia își are locuința reclamantul (articolul 915 aliniatul 1 Cod procedură civilă).

Alegerea instanței de către părți

O problemă specială există în momentul în care nici reclamantul şi nici pârâtul nu aveau domiciliul în țară. Legiuitorul a stabilit faptul că în această ipoteză, cererea de divorț se putea introduce la o judecătorie din România convenită de către părți, iar în lipsa convenției de alegere a instanței competente, cererea se soluționa de către Judecătoria Sectorului 5 București (articolul 915 aliniatul 2 Cod procedură civilă). Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, prin această decizie, faptul că acordul pârâtului privind alegerea instanței competente să soluționeze cererea de divorț, trebuie să fie unul expres, adică asumată în scris de către acesta.